Guest-post – Ce o MINUNEAZA pe LAVINIA BOITOS

Că amintirile din gară sunt cele mai frumoase

* Malaria, deși am trezit-o la 8 dimineața, pe când somnul ei e cel mai dulce cu putință și nu o poți târî din pat nici trasă de 100,000 de cai putere, mă așteaptă pe peron. Belește fasolea când mă vede și mă întâmpină, ca de obicei, cu:

 

“- Ce faci, prințeso?”.

De altfel, o am pusă pe speed dial, tasta 1 la categoria ”Pe cine suni ca să te ajute la bagaje?”. Probabil că asta e categoria în care îți ții prietenii care îți sunt cu adevărat prieteni. Mulțumesc, Daria, pentru că îmi ești o astfel de prietenă.

*Odată, dintr-o eroare tehnică, am așteptat 4 ore în gară. Trenul, ce altceva?

În încercarea de a mă opri din a săvârși orice fel de gest disperat, Pisica și Malaria mi-au ținut de urât. De voie, de nevoie, trebuie să aibă cineva grijă și de mine…

Pisica, pentru că despre ea e vorba acum, mă privea cu ochii ei verzi și frumoși și zâmbea, în timp ce eu băgam ca vaca în mine. Am luat la rand toate prostiile de la Mc. Prostii pe care le evitasem până atunci, în încercarea unui stil de viață cât mai sănătos. Ei, ea, care e dintotdeauna la un fel de regim hitlerist, deși nu are nevoie, părea foarte sigură că nu e nimic rău în a devora Mc-ul cu totul:

”- Hai, măi pisic, o zi dacă mănânci de-astea, n-are nimic! Te saturi și după nu-ți mai vine să le mănânci!”

După cum s-a dovedit însă, în 4 ore, multe se pot schimba.

Vedeți voi, înainte să o cunosc, nu îmi plăceau ochii verzi. Dar, ai ei sunt atât de calzi și plini de sclipiri amuzate, încât mi-e greu să nu o iau în brațe și să nu o fac avion ori de câte ori o văd. Chiar dacă, probabil din cauza ei- că mie nu-mi place să-mi asum faptele- m-am reapucat de mâncat junk! She’s my partner in crime and this is cat love. Don’t judge!

* Boschetărind cu Lucienne prin gară, am ajuns să mâncăm la KFC. Am povestit ce am povestit și am terminat de mâncat ce aveam pe tavă. Mi-am rotit puțin privirea prin local,  ceva mi-a atras atenția, însă am revenit la povestea noastră fără să zic nimic. După câteva minute, îi surprind privirea Lucianei poposind în același punct în care ceva îmi atrăsese și mie atenția.

“ – Te uiți la cutia cu cartofi prăjiți lăsată de țiganii ăia, așa-i??”

Pufnim amândouă în râs. Ea, cu privire pofticioasă:

 

“ – E plină pe jumătate!”.

Râdem mai  departe. Și nu, nu am mâncat acei cartofi. Nu suntem CHIAR atât de beggerițe!  E ciudat cum, cu unele persoane te înțelegi doar din priviri, nu?

* Ardeal în pijamale, cu UGG-uri și o geacă de ski peste, râzând cu poftă. E atât de bine când râde. Mă bucur că acum o face mai des. Ah, da, uitasem să precizez: eram pe peron, în așteptarea trenului. Iar ea mi-a adus portocale, în cazul în care mi se face foame până la Sighișoara. Ați putea presupune că suntem prietene pentru că amândouă suntem ardelence. Greșit! Suntem prietene pentru că m-a întrebat dacă nu vreau și niște șnițele cu portocalele alea.

* Solo, cu țigara în gură și bagajul meu în spate, îmi explică cum se face că trenul intră cu fața și iese cu spatele din gară. Întrebarea asta a ocupat, pentru multă vreme, un loc fruntaș în rândul dilemelor existențiale din capul meu. Pe bune, cu astfel de chestii îmi ocup eu mintea, de ajung să nu-mi pot reține CNP-ul și numărul de telefon. Ei bine, cică e un pretext pentru locomotivele gay să se întâlnească când vagoanele merg la somn, sau ceva de  genul. It all makes perfect sense now!

Postul ăsta e pentru cei care îmi dau constant motive să mă minunez de faptul că amintirile din gară îs cele mai faine. Prietenii mei.

Lavinia Boitos

Leave a Reply