Guest-post – Ce il MINUNEAZA pe STEFAN STOICA

Hello everyone, sunt Ștefan de la www.proprianaliză.blogspot.ro. Când am auzit de acest maraton blogosferic, am zis că e cazul să accept, mai ales că tema este una foarte interesantă: ce mă minunează pe mine?

Sincer să fiu, în mod normal aș fi spus ’’mă mai minunează ceva?!’’, dar am realizat că totuși da, deși credeam că sunt bine ancorat în apatie socială și în indiferență, totuși încă mă minunează anumite aspecte. Însă cel mai mult natura umană. Foarte serios vorbesc. Nimic nu este mai intrigant, dar și tragi-comic în același timp decât natura umană dacă ești capabil să o privești cu detașare.

Călătorind zilnic cu autobuzul spre facultate și înapoi, am ocazia să văd spectacolul naturii umane în stare pură. Oameni de vârsta a doua cu priviri pierdute, cu o poziție a corpului ce denotă încordare, dar și dezarmare în același timp. Se urcă în autobuze, își compostează în grabă biletul doar pentru a putea mai repede să intre în transă. Să își îndrepte privirea spre pământ și să lase un flux de gânduri alambicate să le invadeze mintea, fără a putea să îl urmărească pe unul până la capăt.

Oameni de vârsta a treia, urcă cu o sacoșă în mână, salută un prieten în treacăt și intră în discuție despre aceleași subiecte, asociația de proprietari și despre cum munceau ei din greu în uzină, ’’nu ca destrăbălații ăștia care stau de pomană și mănâncă banii statului’’.

Tineri cu căștile bine înfundate în urechi, evadează într-un univers al lor, neacceptând realitatea așa cum e, dezvoltând mizantropie. Tinere liceence care, aranjate ca pentru o prezentare de modă, speră mereu ca aceea să fie ultimul lor drum cu autobuzul, sperând să găsească gealatul chelios care le va duce la școală cu o mașină de mega fițe, deși vor trebui să suporte un tratament oribil pentru acest fapt. Băieți cu freze erecte, haine mulate și eșarfe la gât, privați de mâncare și cu adresa din buletin la adresa unei săli de fitness, care renunță la orice formă de masculinitate pentru a intra în grațiile ’’gazelelor’’ doritoare de relație de Facebook. Existența lor se învârte în jurul cluburilor, puburilor și cafenelelor pe care le frecventează, țelul fiind terminarea unei facultăți de drept sau de jurnalism, pentru a avea ocazia să ofere consultanță vreunui mare magnat care suge banii publici mai ceva ca Pattison sângele în Twilight.

Și mă minunează…de ce atât efort zadarnic? De ce foamea asta nebună de a fi mai tare ca nu știu cine? Știu oameni care nu au o sursă de venit clară. Nu fură. Dar cu toate acestea, au parte de cele 3 mese pe zi. Nu se strofoacă pentru nimic, au timp pentru ei și trăiesc peste 80 de ani. Oare nu am putea ca în cele 2 ore care ne rămân zilnic la dispoziție, în loc să ne închidem în cușca de beton, în fața cutiei cu toxicitate, care propagă mizeriile politice prin gura jurnaliștilor, să ieșim în fața scării și să vorbim între noi? Nu despre politică și fotbal. Ci despre ce teme mai au copiii noștri astăzi la școală. O poveste amuzantă din armată. Ceva care să nu aibă legătură cu majorarea pensiilor.

Oare la sfârșit de săptămână, în loc să ne plictisim împreună în fața televizoarelor, nu ar fi mai bine să ne calmăm nervii la o partidă de pescuit? Sau pur si simplu, la a sta de vorbă pe marginea unei ape la 4 dimineața.

De ce trebuie ca tânăr să aleg să fiu o piesă identică cu ceilalți? De ce trebuie să copiez modelul văzut la vedetele de carton care apar la T.V.? De ce scopul meu este să îmi iau haine în tendințe și să mă plimb prin cafenele, cheltuind bani mulți pe o băutură sofisticată, căutând ’’dive’’ sau după caz, ’’păpușei’’ la fel de artificiali, cu care să mă pozez și să mă tăguiesc nu știu cum pe Facebook, dar cel mai important, cu care să mă laud prietenilor/tenelor ’’pe ce bunăciune am pus mâna’’?

Poate că rămân un proscris în ochii multora. Dar nu mă visez bancher, știu să mă limitez la ce e util, nu la ce e ’’pe val’’,  pantalonii de trening, geaca și adidașii sunt ’’uniforma’’ pe care o îmbrac atunci când stau în fața scării cu prietenii, în jurul unui bidon de bere de 2,5 L, luat prin chetă, în timpul discuțiilor despre ultimele cărți sau filme consumate, adormind doar după ce primesc de la acea fată specială, cu o personalitate profundă, în fața căreia pot să îmi arăt acea latură sensibilă pe care o ascund de restul lumii, un mesaj de noapte bună.

Când fericirea este atât de aproape, mă minunează să văd cât de multă lume o reneagă, doar din dorința puerilă de a-l face pe celălalt ’’să își bage unghia în gât de ciudă că sunt mai tare’’.

Leave a Reply