Fotografi suparati pe viata

Desi nu mai fusesem la vreo nunta de peste 10 ani, asa mi-am propus si asa imi propun sa fie si pentru urmatorii 10 ani, anul trecut s-a nimerit sa ajung nu la una, ci la doua nunti. Nu despre nuntile in sine voi vorbi, nu este locul si nici timpul pentru asa ceva, ci despre fotografii intalniti la acele nunti. Vorbim despre acelasi defect pe care-l aveau cei 2: fotografi suparati pe viata. Intamplator, cei 2 fotografi erau de sex feminine, insa din punctul meu de vedere acest lucru este complet irrelevant.

Intai si intai, trebuie sa spun din start, caci nu ma cunoasteti: mie-mi displac nuntile. Le urasc de-a dreptul. Am mers pentru miri, pentru ca-mi sunt prieteni apropiati si pentru ca au insistat foarte mult, fiecare in felul sau, sa fiu present acolo. Mie, insa, nu-mi plac nuntile si, imi recunosc defectul, nu as putea lucra niciodata la o nunta. Nu as putea fi fotograf, nu as putea fi DJ, nu as putea fi chelner, nu as putea fi cantaret (ma rog, nici talent n-am, lucru pe care ma straduiesc sa-l arat din cand in cand la karaoke).

Da, chiar asa: plec de la premisa ca unul ca mine nu ar putea munci la o nunta. Asa cum, neplacandu-mi copiii, nu as putea fi vreodata educator sau invatator. Nu pot. Drept urmare, de la cei care lucreaza am o minima pretentie: sa le placa sa lucreze acolo.

Da, accept faptul ca unui om nu-I place salariul. Accept faptul ca el e prea prost platit. Accept faptul ca munca lui ar trebui remunerate mai bine.

Dar nu accept, si vorbesc la modul serios, un profesor, educator ori invatator care sa nu suporte copiii. Nu, asa ceva este de neacceptat.

La fel cum de neacceptat pentru mine este sa vad fotografi suparati pe viata. De neacceptat, absurd, ilogic. Ziceti cum vreti.

Poate acelor 2 persoane le displaceau nuntile in sine. E ok, nici mie nu-mi plac. Chiar te inteleg, chiar empatizez cu neplacerea ta. Insa, Dumnezeule, daca nu-ti plac nuntile, de ce te duci sa faci fotografii la nunti? Cunosc un fotograf care s-a lasat de nunti. Este fotograf, are alte comenzi, dar nu mai accepta sa fotografieze la nunti pentru ca pur si simplu nu-I plac.

Da, veti zice ca unii nu au de ales, ca au comenzi doar de la nunti. Ca si ei ar renunta la nunti daca ar putea. Doar ca, vedeti voi, atunci cand cineva plateste un fotograf, nu-l plateste strict pentru poze. Ma rog, eu unul l-as plati si pentru atmosfera. As plati un fotograf care sa se potriveasca in peisaj, din toate punctele de vedere.

Una dintre fotografe, v-am zis deja ca era de sex feminine, se straduia macar sa zambeasca. Fortat, fals, dar macar se straduia. Cealalta, insa, se stramba de-a dreptul, atat in momentele in care era rugata sa isi faca meseria, cat si in multe alte momente. Se stramba, de exemplu, cand se schimba melodia. Nu pareau sa-i placa horele, sarbele si alte melodii care, sa ne intelegem, sunt specifice nuntilor. Nu am o problema cu preferintele ei muzicale, am o problema cu ceea ce livra.

Sa ne intelegem, pozele au iesit foarte bine. Atat cat ma pricep eu la fotografii, ele sunt foarte bune. Nimic de reprosat profesional. Doar ca deseori atitudinea conteaza la fel de mult. Ganditi-va doar atat: cum iti poate zice ZAMBITI o persoana care nu zambeste deloc. Oamenii, nuntasii, zambeau, se simteau bine, petreceau, insa totul parea a-i face in ciuda fotografei.

Si, sa ne intelegem, nu sunt fotografii de nunta cei mai nefericiti oameni posibili. Dimpotriva, multi ii invidiaza, considera ca e un privilegiu sa lucrezi printre oameni care chefuiesc, ca e un privilegiu sa fotografiezi fericirea.

Caci da, despre asta este vorba. Nu, nu-mi plac nuntile, nu inteleg de ce oamenii sunt fericiti ca se casatoresc, dar obiectiv vorbind, ei asta fac. Sunt in minoritate, nu toti cred ceea ce cred eu. Fix d-asta nu merg eu la nunti, nu pentru ca urasc mirii sau preotii (ma rog, cu ei chiar am ceva, chiar daca nu-I urasc efectiv), ci pentru ca nu pot sa ma prefac. Nu pot sa ma prefac fericit, sa para ca ma bucur, cand de fapt acest lucru nu se intampla.

Am tot respectful pentru fotografi, pentru meseria in sine, pe care o apreciez atunci cand este facuta cum trebuie si fix din acest motiv am ce am cu acei Fotografi suparati pe viata. Consider ca nu-si respecta meseria, consider ca-i fac de ras pe cei care o fac cum trebuie. Care-si IUBESC meseria. Si da, un fotograf DE VIATA, de ZAMBETE, valoreaza in ochii mei infinit mai mult decat un robot care face poze excelente. Un fotograf care se implica sufleteste, care reuseste sa te faca sa zambesti prin felul sau de a fi, valoreaza infinit mai mult decat unul care-si face treaba mecanic.

Emil Calinescu sunt, nu sunt fotograf si nu voi deveni niciodata, oricat de scumpe ar fi sculele din mana mea. Pur si simplu nu am acest talent si recunosc acest lucru. Imi place, insa, sa fiu fotografiat, imi place sa am fotografii de peste tot, de la toate evenimentele. Nu sunt pretentios in ceea ce priveste calitatea pozelor, insa sunt pretentios in ceea ce priveste atitudinea. Si pentru ca-mi place sa ma dau exemplu, si la bine si la rau, voi spune cum am actionat eu zilele astea: pentru ca am simtit ca nu am starea necesara, nu am inspiratie si nu as putea transmite ceea ce imi doresc sa transmit, am facut o mica pauza pe bloguri. Detin 11 bloguri, printre care un blog de film, un blog de teatru si un blog de lectura. Pe niciunul dintre ele nu am mai scris de minimum 7 zile. Si nu regret asta. Nu ma laud, insa nici nu regret. Fara sa ma consider reper, relevant, m-as bucura daca multi ar gandi ca mine. Nu pentru ca gandesc eu, ci pentru ca asta mi se pare gandirea corecta.


ps: Fotografi suparati pe viata trebuia sa fie un guest-post pe blogul unui fotograf. Dupa ce a citit articolul, mi-a marturisit ca nu vrea sa critice alti colegi, ca nu vrea sa genereze polemici. Am preferat sa-l postez aici, exact in forma initiala, cu aceasta mica adaugire de final.

Leave a Reply